Poveste de seară: Ursulețul care voia să îmbrățișeze luna
A fost odată ca niciodată, într-o pădure liniștită, un ursuleț pufos pe nume Mimo. Mimo era un ursuleț curios, cu ochi mari și rotunzi, care se întreba mereu: „Ce e acolo, sus, pe cer?”
În fiecare noapte, înainte să adoarmă, Mimo se uita pe fereastra vizuinii și îi făcea cu lăbuța lunii. Luna părea că îi răspunde, strălucind mai tare doar pentru el.
— Mami, pot să îmbrățișez luna? întrebă el într-o seară.
— Nu, puiule drag, luna e departe, sus pe cer. Dar poți visa la ea, și cine știe? Poate într-o zi o vei atinge… în vis.
Dar Mimo nu voia doar să viseze. A doua zi, și-a pus rucsăcelul cu biscuiți cu miere, și-a luat șapca preferată și a plecat să găsească un loc de unde să poată îmbrățișa luna.
A urcat pe dealuri, s-a cățărat în copaci înalți și a urmat razele lunii printre frunze. Dar oriunde mergea, luna rămânea tot sus, zâmbindu-i blând.
Pe drum s-a întâlnit cu bufnița Luna (da, avea același nume!), care îl întreabă:
— Unde mergi, ursule mic?
— Vreau să îmbrățișez luna.
Bufnița râse ușor:
— Luna e mare și departe, dar știi ceva? Poți să o îmbrățișezi cu inima ta. Închide ochii… și simte.
Mimo închise ochii. Vântul adia ușor, frunzele foșneau ca o șoaptă, iar sus, pe cer, luna părea că-l învăluie într-o îmbrățișare moale de lumină.
S-a întors acasă, obosit dar fericit.
— Mami, știi ce? Nu am atins luna, dar am simțit-o aproape. Am îmbrățișat-o cu inima!
Și a adormit cu zâmbetul pe buze, în timp ce luna îl veghea de sus.
Sfârșit. 🌙
Vrei și ceva distractiv pentru copilul tău? Am pregătit mai jos un link cu Fise de colorat captivante descărcabile gratuite.
Pisicuța Lună și Micul Dor
O poveste blândă despre curaj, prietenie și vise care nu se tem de întuneric.
Într-un sat mic, învelit în pături moi de iarbă, trăia o pisicuță cu blana ca un abur de lapte. Toți îi spuneau Pisicuța Lună, pentru că îi plăcea să se urce pe acoperișuri și să privească cum se naște luna peste casele adormite.
În fiecare seară, când oamenii își închideau ferestrele și luminile deveneau stele pe pământ, Pisicuța Lună își punea o păturică moale sub burtică și își imagina că poate atinge cerul.
Așa că a pornit la drum, cu pași mici și glas de clopoțel. A coborât de pe acoperiș și a mers pe ulița cu pietre, unde vântul aducea povești de peste dealuri. Primele case dormeau, altele luminau ferestre pâlpâitoare, dar nimeni nu părea să audă clinchetul pisicuței.
La fântâna din sat a găsit o broscuță care număra stele reflectate în apă. "Bună seara", a șoptit pisicuța. "Ți-e dor de ceva?" Broscuța a zâmbit cu ochii ei mari și a zis că îi e dor de cântecul unei prietene care s-a mutat departe. Pisicuța i-a spus că și ea îi e dor de un prieten. Și-au cântat împreună un cântec mic, atât de blând încât frunzele s-au oprit din foșnit.
Continuând drumul, pisicuța a întâlnit o bufniță bătrână, cu pene argintii, care părea deșteaptă până în vârfurile urechilor. Bufnița i-a spus că noaptea este plină de curaj — atâta doar că curajul se ascunde uneori în lucrurile mărunte: o privire curajoasă, o faptă bună, o promisiune ținută.
"Caut prieteni", a spus Pisicuța Lună. Bufnița i-a arătat cu aripa o umbră care se mișca în iarba înaltă. Era un cățeluș speriat de tunete, cu urechi mici și ochi ca două migdale. Cățelușul nu avea stăpân și se rătăcise în drum spre casă.
Pisicuța s-a apropiat încet. Mai întâi i-a frământat labuțele, apoi i-a frecat nasul de nasul lui, iar cățelușul a început să tremure mai puțin. Făcându-se curaj, i-a spus: "Hai cu mine. Vom căuta împreună drumul spre casă." Cățelușul a oftat ușurat și a pornit lângă ea, ca și cum ar fi mers acasă pentru prima dată.
Pe drum au mai întâlnit o fetiță care își pierduse luminița în buzunarul ei de bluză. Luminița nu era alta decât o brățară veche, care lumina ca o stea mică. Fetița a zâmbit când a găsit prietenii și i-a întrebat dacă poate merge cu ei. Și așa, drumul s-a transformat într-un șir de pași și de povești, iar satul părea mai puțin înfricoșător când îl străbateai cu cineva alături.
Ajunși la marginea satului, au văzut casa cățelușului — o casă mică cu o ușă vopsită în culoarea mierii. Stăpânul cățelușului, un bătrân cu ochi blânzi, a deschis repede ușa și a strigat uimit. Cățelușul a sărit în brațele lui și toți au râs. Pisicuța Lună a simțit cum dorul ei se domolește ca o mare care se retrage: găsise prietenii pe care nu știa că îi căuta.
În drum spre casă, fetița a făcut o promisiune: "Ne vom întâlni aici, la fântână, în fiecare seară, ca să spunem povești." Broscuța a cântat, bufnița a clipit prietenește, iar luna — cea adevărată — s-a uitat jos și a părut mulțumită.
Când Pisicuța Lună s-a urcat din nou pe acoperișul casei ei, s-a cuibărit în păturica ei și a privit stelele. Nu i-a mai fost teamă de întuneric, pentru că învățase că noaptea aduce prieteni, iar prietenii fac toate umbrele să pară puțin mai calde. A închis ochii, iar visul i-a șoptit că mâine va fi o zi cu noi pași și cu alte zâmbete.
